Nu stiu daca ati aflat, dar l’enfant terrible numit Robbie Williams a decis sa se aseze la casa lui, cum zic ziarele proaste. Cu a sa prietena de vreo cativa ani de zile, numita Ayda Field. Nu v-as fi pomenit despre asta, incidentul nu ne priveste de niciun fel decat daca ar fi vreuna dintre noi care as astepta, sa zicem, un copil de la cantaretul britanic si recenta casatorie l-ar putea cumva priva pe respectivul mostenitor de ceea ce i se cuvine.
Cum nu prea cred ca e cazul, sustin ca mariajul nu are absolut nicio legatura cu noi. Ceea ce m-a facut insa sa ma opresc asupra acestui subiect este reactia unora din presa care a urmat tiparul unei tate cu mainile in sold ce exclama indignata, rezemandu-se de un gard: Cu urata, aia, domnule? Ce-o fi vazut la ea?
Urmand apoi sa insire lista lunga de femei superbe “ in viziunea lor, cel putin “ mult mai vrednice de a se sprijini de bratul solid al unei asa vedete. N-am sa discut aici cat de bine sau cat de rau arata Ayda Field intrucat astfel de calificari nu au niciun sens.
Daca intr-un alt articol vorbeam despre presiunea pe care societatea o exercita asupra noastra, de a ne conforma unor anumite standarde, azi vorbesc despre criticile pe care ni le aducem noi insene unele altora. Si ma vad nevoita sa-i dau dreptate lui Maximus cand spune ca noi ne uram mai mult decat o fac ei.
Critica este o chestiune extrem de delicata si, zic eu, ar trebui scrise niste manuale de intrebuintare. Stiu ca sub palaria de critici constructive apar multe buruieni si multe vlastare mutant. Critica, pentru a fi constructiva, trebuie sa propuna, explicit sau implicit, niste variante, niste optiuni, niste sugestii. Trebuie facuta pe un ton neutru si nu pe unul incriminator sau agresiv. Altfel, nu are niciun sens si depaseste usor granita fina spre insulta, spre izolare.
Ne este atat de teama de gura celorlalte incat a ajuns sa ne fie teama sa cerem o opinie. Pentru ca exista doua riscuri: ori sa primim laude in mod gratuit, complimente false pentru ca nimeni nu vrea sa se complice cu o parere sincera, ori suntem intepate cu mici rautati. Sinceritatea politicoasa a ajuns sa fie privita ca o arta greu de deprins, greu de stapanit, iar cele doua extreme au ajuns sa fie la fel de iritante.
Pe de o parte, avem vorba dulce si mieroasa a celor care vor sa ne vanda ceva. Incurajarile coafezei cand vedem clar ca parul nostru arata dezastruos si am prefera poate ca ea sa recunoasca acest lucru si sa aiba competenta de a propune solutii. Admiratia vanzatoarei cand sustine ca o fusta ne sta minunat desi e cu doua numere mai mica decat marimea pe care o purtam de obicei. Incercarile diversilor agenti care vor sa ne vanda ceva, ignorand cu totul nevoile noastre. Toate acestea sunt insulte pronuntate cu voce egala si cu zambetul pe buze.
Iar, pe de alta parte, avem criticile celorlalte. Ca suntem prea indraznete. Ca suntem prea œtolomace. Ca dezvelim prea mult. Ca acoperim prea mult. Ca nu ne meritam barbatii. Ca ei nu ne merita pe noi. Ca suntem prea cheltuitoare. Ca suntem prea zgarcite. Ca muncim prea mult. Ca nu muncim deloc. Simtim privirile infipte ca un cutit in spatele nostru. Exista o vreme cand ne chinuie. Apoi incepem sa le ignoram si sa le intoarcem si noi, la randul nostru, spre spatele altcuiva.
Revenind de unde am plecat: ne plangem ca altii ne pun un metru de croitorie in jurul sanilor si un cantar de picioare si ca aceste hidoase instrumente raman acolo pentru mult timp, cam cat tine tineretea “ un concept vag si pe care il incercam sa il mutilam si sa il prelungim cu toate puterile. Dar suntem primele care confectionam respectivul metru si primele care ne punem super glue pe talpi ca se lipeasca mai bine si mai strasnic cantarul. Si asa ajungem sa ne plangem de presupusa uratenie a sotiei lui Robbie Williams!
Sa o comparam cu un buldog sau cu tot felul de alte vietati si sa ne miram ce noroc pe capul ei! Asta cu o jumatate de gura si cu o jumatate de creier. Iar cu celelalte jumatati, ne plangem propria soarta, atat de cruda, blestemam barbatii care considera ca potentialul nostru scade vertiginos peste 30 de ani, revistele si creatorii de moda.
Cand, de fapt, ne facem singure mai mult rau decat toti acestia la un loc. Umblam mereu cu o lupa la gat si cu un microscop pe retina.