POVESTASUL SI AVATARURILE SALE

mario_vargas_llosa

Cand am tinut in mana pentru prima oara cartea asta, am fost ferm convins ca nu-mi va placea niciodata la fel de mult precum Razboiul sfarsitului lumii sau Conversatie la Catedrala. Asta poate si pentru ca era o carte mica (doua sute si ceva de pagini) in comparative cu celelalte doua, care depasesc, fiecare, sase sute de pagini. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat, la sfarsitul ei, nu numai ca e cea mai buna carte a lui Mario Vargas Llosa, ci si ca e una din cele mai bune carti ale literaturii universale din toate timpurile.

Despre ce-i vorba, in fond? Pai, cred ca aici Llosa nu cucereste, in primul rand, prin stil, asa cum se intampla, de obicei, in cartile sale; ci prin alegerea subiectului. Care subiect e, pe scurt, urmatorul: un prieten din studentie de-al autorului, pasionat de Kafka si obsedat de destinul poporului evreu, din care face parte, isi sterge urmele si ia drumul junglei amazoniene pentru a devein povestas intr-o mica comunitate de indigeni, aproape complet izolati de civilizatie. Comunitatea asta se numeste machiguenga si are prostul obicei de a nu se statornici niciodata intr-un loc anume (credinta lor ca lumea se va sfarsi daca ei nu vor continua sa umble, nu-i lasa sa faca asta), plus inca un obicei, la fel de prost: acela de a nu fi unita, membrii ei traind separat si la distante apreciabile unul fata de celalalt. Ei bine, povestasul e cel care, in aceasta lume rupta de civilizatie duce vestile de la un membru al comunitatii la celalalt (adica e un fel de laptop conectat la wireless), iar din cand in cand se mai da si-n spectacol, in sensul ca se aciueaza intr-un loc, iar membrii comunitatii care locuiesc relativ aproape vin sa asculte ultimile noutati din showbiz-ul junglei, plus niste povestiri improvizate cu iz kafkian si vetero-testamentar.

Spuneam ca Llosa si-a ales stralucit subiectul nu pentru ca alte carti ale sale ar avea subiecte mai slabe, ci fiindca asta bate pana departe. Cam pana in perioada in care, odata cu limbajul, omul descopera nevoia de a-l folosi pentru a incropi povesti. Si de-atunci tot incropeste la ele si ii place sa le-asculte sau, in cazul de fata, sa le citeasca. O meditatie profunda asupra sensului literaturii si a menirii scriitorului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.